Deoarece de ceva timp sunt total rupta de realitate..am sa conturez o frantura din realitatea mea..alta fiind imposibil de prefigurat oricum.
Incep sa cred ca natura stie matematica! Cred ca am inceput sa il inteleg mult mai bine pe Barbu cu reflexia si refractia universului sau in functie de matematica metafizica. Incep sa observ ca suma trairilor, actiunilor, evenimentelor din viata umana sta sub semnul unei grandioase ecuatii, spre exemplu sirul lui Fibonacci, (cea mai apropiata aplicatie materiala a constatarilor mele), aceasta progresie aritmetica putandu-se concretiza in multe cicluri de evolutie naturala. Existenta noastra, prin urmare, are loc ca un sir de operatii, nimic nu este intamplator si daca calculul ar fi corect efectuat am observa ca perioadele existentei umane sunt atent structurate sub semnul unei mari precizii spre a crea un individ solid din punct de vedere psihic si cred eu pregatit spre o existenta superioara. (Pentru un moment mi-a aparut gandul reincarnarii in minte).
Cum este firesc si natural orice cauza are si un efect, adica orice constatare de a mea se reflecta si se aplica direct pe cel mai apropiat obiect de studiu, propria persoana. Din pacate am ajuns sa inteleg prea tarziu ... sa fac legatura intre toate informatiile receptate pe parcursul celor 19 anisori … si deja nu am fost atenta la calcule. Din nefericire nu pot lua problema de la capat la revizuit. (Desigur se poate lua in considerare ca responsabilitatea ar fi si a altor fiinte ce graviteaza in jurul meu, dar nu imi doresc sa caut scuze). Poate totusi ca de fapt in asta consta o parte din frumusetile existentei … a trai sub un fel de imprevizibil accidental (rezultat din proaste calcule) … sau poate ca daca am respecta “ordinea operatiilor” psihicul nostru ar fi ajunge la acea forma superioara mentionata mai sus, construit asemeni triunghiului lui Pascal. Una peste alta ma simt ca o papusa stricata cumva… pe de o parte raspunsul calculului e unul eronat natural, pe de alta parte optimismul meu ma posteaza in fata unui calcul si mai greu de rezolvat si de descifrat, cu date ale problemei evident schimbate, dar cu o urma de speranta ca aceasta are totusi o rezolvare … Imi ramane doar sincera intrebare "Cine sunt eu?", lecturata recent, raspunsul fiind probabil rezultatul decriptarii sau, dupa cum spunea autorul, incercarea constanta de a afla raspunsul … ma consoleaza acest gand, ca realizez si afirm preocuparea mea, ca prim semn salvator si observ ca mi-am dorit sa afirm toate astea pentru ca o consider o problema la o scara mult mai larga decat a propriei persoane. Sarim etape din viata, omitem sa facem lucruri care sunt importante in construirea noastra ca persoana, suntem mereu pe fuga si ne trezim ca ajungem mari cu ecuatii incalcite cu marginire la infinit…existenta noastra cred ca trebuie macar sa aiba un fundament puternic pentru ca toate celelalte sa se agate ca mici necunoscute de tip x cu valori in R, fireste pentru a omori plictiseala, monotonia si banalul.
Incep sa cred ca natura stie matematica! Cred ca am inceput sa il inteleg mult mai bine pe Barbu cu reflexia si refractia universului sau in functie de matematica metafizica. Incep sa observ ca suma trairilor, actiunilor, evenimentelor din viata umana sta sub semnul unei grandioase ecuatii, spre exemplu sirul lui Fibonacci, (cea mai apropiata aplicatie materiala a constatarilor mele), aceasta progresie aritmetica putandu-se concretiza in multe cicluri de evolutie naturala. Existenta noastra, prin urmare, are loc ca un sir de operatii, nimic nu este intamplator si daca calculul ar fi corect efectuat am observa ca perioadele existentei umane sunt atent structurate sub semnul unei mari precizii spre a crea un individ solid din punct de vedere psihic si cred eu pregatit spre o existenta superioara. (Pentru un moment mi-a aparut gandul reincarnarii in minte).
Cum este firesc si natural orice cauza are si un efect, adica orice constatare de a mea se reflecta si se aplica direct pe cel mai apropiat obiect de studiu, propria persoana. Din pacate am ajuns sa inteleg prea tarziu ... sa fac legatura intre toate informatiile receptate pe parcursul celor 19 anisori … si deja nu am fost atenta la calcule. Din nefericire nu pot lua problema de la capat la revizuit. (Desigur se poate lua in considerare ca responsabilitatea ar fi si a altor fiinte ce graviteaza in jurul meu, dar nu imi doresc sa caut scuze). Poate totusi ca de fapt in asta consta o parte din frumusetile existentei … a trai sub un fel de imprevizibil accidental (rezultat din proaste calcule) … sau poate ca daca am respecta “ordinea operatiilor” psihicul nostru ar fi ajunge la acea forma superioara mentionata mai sus, construit asemeni triunghiului lui Pascal. Una peste alta ma simt ca o papusa stricata cumva… pe de o parte raspunsul calculului e unul eronat natural, pe de alta parte optimismul meu ma posteaza in fata unui calcul si mai greu de rezolvat si de descifrat, cu date ale problemei evident schimbate, dar cu o urma de speranta ca aceasta are totusi o rezolvare … Imi ramane doar sincera intrebare "Cine sunt eu?", lecturata recent, raspunsul fiind probabil rezultatul decriptarii sau, dupa cum spunea autorul, incercarea constanta de a afla raspunsul … ma consoleaza acest gand, ca realizez si afirm preocuparea mea, ca prim semn salvator si observ ca mi-am dorit sa afirm toate astea pentru ca o consider o problema la o scara mult mai larga decat a propriei persoane. Sarim etape din viata, omitem sa facem lucruri care sunt importante in construirea noastra ca persoana, suntem mereu pe fuga si ne trezim ca ajungem mari cu ecuatii incalcite cu marginire la infinit…existenta noastra cred ca trebuie macar sa aiba un fundament puternic pentru ca toate celelalte sa se agate ca mici necunoscute de tip x cu valori in R, fireste pentru a omori plictiseala, monotonia si banalul.
Putin aiurea si intarziata... a D-voastra,
Ra.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu